Eu n-am venit sa te salvez de tine insuti. Nu stiu, nu pot, nu vreau dupa cum nici faptul ca ne intalnim acum nu e o intamplare. Ma astepti de mult, ma cunosti …
Ei ce zici? Cum este sa stai de vorba, fata in fata cu viata ta? De ce ma privesti asa circumspect? M-ai provocat de prea mult ori si trebuia sa-ti raspund in cele din urma dar asta ramane intre noi si peretii astia goi si murdari. Ei stiu sa taca mai bine decat o faci tu.
Pentru tine si pentru toti cei care s-au simtit macar o data neiubiti, nedoriti de ceilalti sau de viata insasi, pe cei pe care norocul i-a ignorat pur si simplu, invatati ca nu exista minuni, chiar daca si maine este o zi. De ce ar trebui ca maine sa fie altfel decat astazi sau ieri? Numai pentru ca va place, pentru ca vreti, pentru ca aveti nevoie sa credeti ca viata voastra nu este atat de idioata? Va loviti de aceleasi locuri comune, de truisme de genul “viata e grea”, “lumea e rea”, “ziua nu e ca noaptea”, mereu aceleasi cercuri concentrice, vicioase prin insasi esenta lor in care va invartiti asteptand solutia salvatoare, crezand, sperand, dorind ca ceilalti sa stie ceva ce voi inca n-ati aflat si care v-ar salva. Si asteptati in zadar. Problemele sunt aceleasi oferite mai mult decat generos tuturor. Cinic, dar adevarat. Nimeni nu este pe deplin fericit, nimanui nu i s-a dat dupa umilele mele cunostinte, cheia binelui, frumosului si adevarului absolut. Va raman lacrimile si ingerii in care sa credeti de nevoie. Ati invatat mult prea bine sa va plangeti singuri de mila cand v-ati dat seama ca nu va mai intampina compasiunea celorlalti si ei ocupati sa-si traiasca viata “mizerabila”, cum altfel?! Si apoi, fericirea altora este insuportabila.
