Promite-mi ca ai sa ma uiti. Nu azi, nu maine dar candva. Spune-mi ca ai sa ma uiti ca pe o umbrela intr-un tramvai care nu se mai numeste “dorinta”. Dar acum recunoaste ca iti lipsesc. Iti lipsesc cuvintele mele, mainile mele facute caus in jurul canii de ceai sau mangaindu-ti obrajii aspri si teposi, degetele mele lipite de buzele tale moi si umede… Ti-amintesti? Covorul cu franjuri moi si alinturile, cartile imprastiate peste tot, tabloul rasturnat si povestile pe care mi le sopteai incet la ureche – cand am nevoie de tine mi-aduc aminte de toate. Atunci ma uit in oglinda si te vad alaturi de mine. Esti undeva acolo, ascuns printre umbrele care traiesc in oglinda. Uneori am impresia ca fugi de mine ca sa ma necajesti si parca aud hohote de ras. Ma opresc din cautarile mele stangace si te ascult. Fireste ca te aud, doar sufletul meu prinde vibratia oglinzii si simte ecoul vocii tale de dincolo de sticla rece. Dar lumile din oglinda nu ma vor …
Atunci cred, de fapt stiu ca despartirea noastra nu se masoara in anotimpuri si ca poate sa treaca si iarna si vara, noi avem o viata inainte care inca ne asteapta. Cum spuneai tu, “eu sunt ca viata …” dulce-amar.
